Dacă ar exista ceva ce aș vrea să dispară de pe lumea aceasta, ar fi zgomotul din mine. Duc o luptă constantă cu mine.  O luptă pe care nu am mai câștigat-o de mult. Nu țin să îmi aduc aminte momentul în care m-am iubit pentru ultima dată.  Nu țin să îmi aduc aminte momentul în care am renunțat să mă iubesc. 

Știu însă momentul în care am renunțat la mine. Îl retrăiesc în fiecare dimineață.  Îl simt când mă uit în oglindă și nu recunosc nimic din ce văd.  Uneori îmi doresc să îmi ciopârțesc părul, dar mi-ar fi frică că ar trebui să îmi văd chipul. Să îmi bag unghiile în carne doar ca să văd o altă culoare peste albul acesta hidos. Să îmi acopăr ochii, ochi care plâng prea mult, iar lacrimele sunt prea calde. Uneori mi-aș dori să pot șterge tot. Să mă rescriu. Să mă golesc de mine.  

Nu simt că urmează ceva pentru mine. Să rămână doar o formă fără amintiri, fără greutăți, fără rușini. Nu simt că urmează ceva pentru mine. Nu simt nici că am pierdut totul, pentru că nu știu dacă am avut vreodată ceva al meu. Parcă am trăit mereu în așteptare. 
În așteptarea unui moment care să mă convingă că exist cu adevărat. 

Nu mă simt om.  Nu mă simt vie. Mă mișc, vorbesc, răspund. Dar nu simt că sunt aici. Simt în schimb durerea. O simt clar. O simt constant. Simt cum mă consumă încet. Cum mă golește pe dinăuntru.  Cum îmi tremură sufletul de parcă ar fi prea fragil pentru corpul acesta. 

Dacă nu poți să mă ștergi, ia-mi partea care caută. Partea care așteaptă.  Partea care speră chiar și când nu mai există nimic de sperat. 

Fă-mă neutră. Fă-mă dreaptă.  Fă-mă incapabilă să mă atașez. Fă-mă să nu mai simt. Fă-mă să nu mai iubesc. O viață fără dor. O viață fără nevoie. O viață în care să nu mai pot iubi, pentru că iubirea mă ucide. 

Dacă nu mă poți învăța să mă iubesc, măcar dezvață-mă să iubesc pe alții.  

Nu îți cer nici miracole, nici sens. Nu îți cer oameni care să rămână. Îți cer doar să oprești mecanismul acesta din mine care mă face să mă îndoi spre alții până mă frâng. Ia-mi reflexul de a vedea frumosul în cei care nu îl văd în mine.  Ia-mi impulsul de a explica, de a scuza, de a înțelege peste măsură.  Ia-mi tendința de a rămâne acolo unde ar trebui să plec. 

Lasă-mă simplă.  Să pot privi fără să mă atașez. Să pot asculta fără să absorb.  Să pot pleca fără să mă dezintegrez. Nu vreau să mai simt cum inima mea se întinde dincolo de mine. Nu vreau să mai simt cum mă dizolv în oameni care nu mă țin. Dacă iubirea e lumină, pentru mine a fost orbire. 

Fă-mă întreagă prin absență. Și dacă într-o zi o să mă întrebi ce mi-am dorit cu adevărat, 
îți voi spune că mi-am dorit doar să nu mai doară. 

Dacă nu poți să oprești durerea, dacă nu poți să îmi iei abilitatea de a iubi, oprește-mă pe mine.  Ia-mi intensitatea.  Ia-mi adâncimea. Dacă nu poți să oprești viața din mine,  oprește zbuciumul. Oprește tremurul acesta continuu. Vreau doar să nu mai ard. Stinge focul din mine. Dacă a trăi înseamnă să doară atât,  atunci nu mă mai ține aici. Mai puțin din mine. Mai puțin în așteptare. 

Fă ceva cu sufletul acesta care nu știe să stea în propriul corp. Nu mai pot să port greutatea asta. Nu mai pot să trăiesc în mine așa. Nu mai vreau să o fac. 

Te rog. 

Te implor. 

Lasă-mă să dispar.