Urăsc iubirea pe care mi-ai oferit-o. 

Urăsc cât de mult poate să te caute inima mea în alții. 
Să-mi amintească mereu că ei nu sunt tu. 
Să mă facă să tac. Să refuz să mă deschid în fața oricui. 

Urăsc cât de legată mă simt de tine. 
Cât de dependentă e fericirea mea de a ta. 
Cât de mult mă bucur când îți aud vocea 
și cât de mult îmi lipsesc ochii tăi. 

Urăsc cât de mult pot să te iubesc. 
Aș fi vrut să lupți pentru noi. 
Să mă iei de mână și să-mi spui că va fi bine. 

Ai plecat de mult, 
iar eu încă învăț să accept asta. 

Inima mea știe exact cum sună lipsa ta. 
Știe cum doare tăcerea. 
Știe cum se transformă dorul în rutină. 

Am devenit bună la a te pierde în fiecare zi. 
La a te iubi în absență. 

Poate, într-o zi, o să obosesc. 
Și atunci n-o să te mai aștept. 
Nu pentru că n-am iubit destul, 
ci pentru că merit să nu mai doară.