Fericirea mea provine din excelență. Perfecțiunea mă consumă în fiecare zi. Mi-am promis că în momentul în care o să fiu tot ce mi-am dorit o să încep să mă iubesc cu adevărat. Dar nu există așa ceva. Perfecțiunea e un miraj, iar eu sunt prizoniera lui. 

Nu o să fiu niciodată ce îmi doresc, oricât de mult efort aș depune. Și-atunci, ce rămâne din mine? O carcasă obosită, un trup care respiră fără să trăiască. 

Nu exist cu adevărat. Sentimentele mele nu sunt reale, cum nu sunt nici eu. Sunt goală. Am sufletul atât de gol, încât uneori simt cum mă acaparează, cum mă mănâncă de vie, cum mă îneacă. 

Nu știu când am început să mă dezintegrez. N-a fost un moment clar, nu s-a auzit niciun sunet de spargere. Nu a fost un țipăt, o rană vizibilă. Am început să mă pierd încet într-o liniște în care nu mă regăseam.  

Dar nu vine nimeni. 

Oamenii nu vin pentru cei care nu strigă. Iar eu nu strig.  

Iubesc singurătatea. Mă învelesc cu ea în fiecare noapte, mai strâns, mai sufocant. Poate dacă mă strâng suficient de tare, n-o să mai simt nimic. 

Aș vrea să spun că eu m-am construit așa, cărămidă peste cărămidă, rușine peste rușine, vină peste vină. Dar n-am făcut-o. În schimb, nici nu mai reușesc să plec. 

Așa că tot ce-mi rămâne acum e să stau aici. 

Să putrezesc frumos. 

Ceasul de pe hol ticăie prea tare, îmi amintește în fiecare secundă că timpul nu se oprește niciodată pentru mine, deși eu am încetat de mult să merg înainte. Îl aud noaptea, ca un ciocan care bate în craniul meu. 

Uneori stau întinsă pe pat și privesc tavanul crăpat. Fisurile se ramifică în linii subțiri, ca niște vene. Îmi place să cred că sunt venele mele, că prin ele curge vidul care mă ține în viață. 

Mă obsedează tăcerea din cameră. Nu e liniște adevărată , e un vuiet surd, ca un gol care respiră. Mă îneacă și mă face să-mi doresc să sparg ceva, dar nici asta nu fac. Rămân nemișcată, ca un obiect în propria casă. 

Draperiile sunt mereu trase. Nu suport lumina. Soarele mă enervează, îmi arată lucruri pe care nu vreau să le văd. Praful din cameră, dezordinea, urmele lăsate de zilele în care n-am avut putere să mă ridic din pat. Întunericul e mai blând. Îmi dă iluzia că încă pot controla ceva: dacă nu văd, atunci nu există. 

E mereu liniște și calm, ca într-o cameră de spital unde totul a murit înainte să înceapă. Îmi place să mă pierd în această lume falsă, să simt cum mă adoarme încet, cum mă leagănă spre nicăieri. 

Uneori aștept ploaia, zgomotul ei. Picăturile pe geam, bubuitul surd al tunetului, freamătul furtunii. Mă ține trează. Mă face să cred că există ceva dincolo de mine, că lumea nu e chiar atât de amorțită. 

E un paradox, îmi doresc liniște, dar am nevoie de zgomot. Am nevoie de o furtună ca să-mi dea scuza să rămân aici, în nimicul meu. Furtuna îmi justifică stagnarea, îmi șoptește că nu trebuie să ies, că e mai sigur să rămân ascunsă. 

Zgomotul ploii e singurul care seamănă cu mine: cade, se sparge, se împrăștie, și totuși revine mereu, din nou și din nou. 

Alteori mi se pare că pereții respiră mai greu decât mine. Camera mea e un plămân bolnav, care trage aer dar nu-l mai dă înapoi. Mă sufoc în ritmul lui, și totuși nu plec. Niciodată nu plec. 

Oglinda este așezată într-un colț, să mă asigur că nu o văd. Mi-e frică de ea. Mi-e frică să mă privesc, pentru că nu știu ce aș vedea. Cearcăne adânci, buze uscate, ochi prea goi, piele prea albă. Chipul meu, dar gol, străin, fără nicio urmă de mine. Sau poate nimic, un vid care mi-ar confirma că am dispărut de mult. 

Sub masa de lângă canapea este o carte neterminată. Am deschis-o cândva, dar n-am mai avut putere să citesc. Literele mi s-au părut reci, pierdute. N-am mai deschis-o. Stă acolo ca o amintire a ceea ce aș fi putut să fiu: cineva capabil să trăiască, să simtă, să se piardă în povești. 

Pe birou, pixuri uscate, un carnețel neatins. Cândva voiam să scriu, să umplu paginile cu mine. Dar acum hârtia mi se pare mai vie decât mine, și refuz să o murdăresc cu neputința mea. 

Am senzația că lucrurile din cameră trăiesc mai mult decât mine. Ele au răbdare, mă așteaptă. Eu nu mai am răbdare nici să fiu. 

Și totuși rămân aici. 

În aceeași cameră bolnavă, cu draperiile trase, cu oglinda întoarsă, cu cartea închisă. Rămân nu pentru că vreau, ci pentru că nu știu altceva. 

Sunt un om disperat. Doare totul, dar nu simt nimic. Uneori este atât de mult încât mă opresc singură din a simți. Aș vrea să zic că mă calmez, dar nu sunt niciodată linștită. Mintea mea pompează haos, iar inima mea este disperată, duhnește, urlă, moare după o secundă de liniște. O secundă de blândețe.